Titlu sugestiv

Se trezește la 7:30 a.m., bea o cafea făcută cu o seară în urmă, pentru că nu are timp să o prepare dimineața. Citește 3-4 articole din 2-3 ziare, online, în fugă, fără să rețină nici măcar o idee, măcar noutatea. Dar caută altceva, defapt, în cele 10 minute petrecute în fața calculatorului. Se îmbracă în grabă, își caută cheile înjurând printre dinți, le găsește acolo unde stau dintotdeauna. Dar căuta cu totul altceva, prin coșul ăla de paie ce tronează în bucătărie. Iese din casă cu o țigară aprinsă, inspiră adânc, suficient de adânc cât să-și simtă propriul sânge gonind către mâinile ce-i sunt amortițe. Grăbește pasul către metrou, deși nu se grăbește nicăieri. Știe prea bine că nu-l așteaptă nimeni cu brațele deschise acolo unde vrea să ajungă, știe la fel de bine că lumea nu va ”sta în loc” dacă el întârzie, poate că nici nu vor observa absența lui. Realizează că ascultă o melodie ce-l deprimă pentru că îi amintește de o vară când brațele lui aveau un alt motiv pentru a amorți, ele țineau strâns pe cineva. Schimbă melodia. Alege ceva zgomotos, ceva ce-l va trezi din reverie pentru că a visat prea mult cu ochii deschiși. Nu realizează pe deplin unde este, cât timp merge cu metroul ăla infect, pe care îl urăște, la care chiar renunțase cu ceva vreme în urmă. Dar știe când este momentul să coboare. Rareori își ridică privirea din pământ și atunci o face pentru că trenul trece prin câte o stație luminată. Coboară din metrou, nu știe cât este ceasul, cât timp a trecut de când s-a trezit sau dacă s-a trezit, defapt. Visurile sunt amețitor de puternice și par prea reale, în ultimul timp. Dar nici asta nu-l afectează prea tare. Se împiedică de doua ori, urcând pe scările stației de metrou, trece pe roșu pentru că vede semaforul prea târziu - nici gândul că ar putea fi spulberat de vreo mașină nu-l mișcă... Continuă sperând că, defapt, visează de mai bine de doi ani. Ajunge în birou, își aranjeză câteva hârtii pe masă, citește numărul de e-mail-uri noi însă nu și e-mail-urile, renunță la muzică. Își petrece restul zilei așa cum a făcut și cu celelalte câteva sute, din urmă, deși și-a propus să schimbe ceva. Dar schimbarea, deși simplu de realizat, presupune renunțarea la partea ce-l face să viseze. Pentru o secundă, doar, își imaginează că are vreo 60 de ani și totul are să se termine mai devreme decât mai târziu. Îl consolează gândul ăsta însă îl sperie reflexia ce străbate din monitor. Știe că are douăzeci-și-ceva-peste-cinci. Doar uitându-se la ceas realizează că a străbătut aproape 8 ore, ca prin vis. Pleacă din locul ăla pe care, deși l-ar schimba oricând pentru vara aia, nu îl poate lăsa: îi plătește facturile, îi plătește viața aleasă într-o secundă de nebunie. Drumul până acasă i se pare prea scurt. Pune asta pe seama oboselii. Dar nu e așa. Realizează prea târziu că face ce blamează la alții - comprimă secundele pentru ca acestea să treacă mai repede. Cineva îi spune că nu l-a văzut niciodată zâmbind, deși îl cunoaște de aproape 7 ani. Acceptă tăcut vorbele ce îl deranjează. Acceptă pentru că-i adevărat. Își amintește că a făcut un pariu cu el însuși, și tocmai ce l-a pierdut. Unele zâmbete pot fi și gri, nu-i așa?