Pe carari prea cunoscute...

...am ajuns, pentru a mia oara ad-literam, in Craiova. Din ratiuni mai degraba personale decat profesionale.
Acum vreo 2-3 ani, imi imaginam ca nu am sa plec vreodata. Ajunsesem la un calm. Un moment de respiro prelungit, unde totul se aseza in fata mea, precum frimiturile de paine in spatele lui Alice, asa cum doream, asa cum speram ca viata este data sa fie. Devenisem unul cu ea, devenisem unul cu orasul asta, de multe ori idilic, de si mai multe ori desprins dintr-un scenariu morbid.
Stiam strazile, stiam 'mersul', regaseam tempo-ul si mergeam intotdeauna pe drumul cel mai frumos, nu pe cel mai scurt. A fost o perioada a vietii unde timpul nu insemna nici pe-aproape din ceea ce inseamna acum. Insa ca in orice poveste care asteapta un happy-ending, acolo, sub clar de luna sau in valvataia soarelui, soarta mi-a aratat ca in oranduirea asta a Universului, doar 2 lucruri sunt constante: entropia si legile lui Murphy.
Asa ca am plecat, am intors spatele, mi-am luat pisicile cenusii intr-un cos de bambus, am urcat in acceleratul care, de cele mai multe ori, ma indeparta pentru cateva clipe, doar, de orasul meu, si nu m-am mai intors. Am ales sa conving, sa devin, sa fiu, sa invat, sa cumpar si sa platesc. O viata de mogul in propriul apartament :) ...m-am mutat, pentru a nu-stiu-cata-oara, in Bucuresti.
In seara asta, refacand intr-un taxi un traseu pe care il cunosc mai bine decat imi cunosc biroul de la serviciu, poate fara sa pot controla insa cu siguranta dorind asta, am stiut sa arunc o lacrima.
Poate maine o sa ma plimb prin parc. Poate maine o sa ma plimb prin parc.