Pentru că merit!

...plec în concediu. La dracu' da! 10 zile perfecte de tequila, rom, vanilie, fum, şezlonguri albe, punkişti coloraţi ca un curcubeu, 1500 km prin România, prieteni, 'miştouri' deloc răutăcioase, telefoane închise, laptopuri lăsate în Capitală şi factura restantă la curent.
Deşi nedrept pentru Gea, care poate că nu se va bucura de toate cele de mai sus, rămânând în Bucharest, on the job, îi predau ştafeta, cheile de la curte, combinaţia de la cifrul de pe lanţul câinelui şi unica, nesperata plăcere de a circula cu 27.
Aşadar, am pus câinele în poartă, am stins luminile şi am închis gazul! Dacă mai trece Gea p-aici să ude florile, fie-i inspiraţia în mare formă!

Mi-e frica

- Nu, nu sa dorm singurica (by the by, I hate that fuckin' song!) -
Mi-e frica de turma crestina. Mi-e frica de oile fara minte care se lasa manate oriunde si care distrug totul in copite.
Stau la birou, in aerul meu conditionat, izolata de lumea de afara si sar din blog in blog. Si ce gasesc? Disney si satanismul! Filmulet cu un predicator, stergator-de-creiere-netede, care se balbaie despre cat de depravate, murdare, imorale, diabolice sunt Mica Sirena si Pocahontas! Iar aceasta adevarata perla am gasit-o via un blog crestin (Doamne, nu mai da internet oilor intr-un neuron damblagit). Predicatorul frustrat sexual aproape m-a amuzat cu inchipuirile sale nascute din dorinte innabusite si sentimente de vinovatie prost plasate. Ceea ce mi-a facut pielea gaina au fost comentariile de pe numitul blog. Comentariile unor oameni incapabili sa gandeasca singuri, oameni incapabili sa filtreze informatiile primite, oameni usor de manevrat, de modelat. Oameni care, din cauza imposibilitatii de a-si crea propriile valori, le imprumuta pe cele mai promovate. In cazul de fata, cele religioase. Fanaticii religiosi imi provoaca sentimente foarte reale de frica. Cum sa nu-ti fie frica de o masa de oameni cu care nu te poti intelege, care-ti resping parerile si argumentele doar pentru ca nu coincid cu doctrina lor? Ar trebui sa multumesc providentei ca-n zilele noastre, oamenii cu pareri proprii, extreme, libertine, contra curentului etc. nu mai sunt arsi pe rug. Ar trebui sa zic mersi ca avem libertatea de a asculta "muzica satanista" fara a fi omorati cu pietre. Deschid paranteza: acum cativa ani ascultam "Ziua Vrajitoarelor" si un coleg de munca mi-a zis ca ascult muzica satanista! Deci... Cargo, da? Seriously? Inchid paranteza. Stiu ca pe unii tare ii mananca palma cand vad un pletos cu tricou cu cap de mort si ochii le fug dupa obiecte contondente. Din pacate pentru marile minti inguste, acum lumea are drepturi egale si, teoretic, toti avem privilegiul de a respira acelasi aer. E adevarat ca pretul platit pentru aceasta libertate este reprezentat de manelisti, pitipoance si alte aratari, dar live and let live.
Cat despre domnul predicator, nu pot spune decat: Cine este mai depravat? Copilul care se uita la mica sirena si vede o roscata draguta, graficianul care deseneaza un turn subacvatic sau nefututul care se uita la desene animate doar-doar o vedea cuvantul SEX in praf sau organe genitale scufundate? Daca in loc de turnuri erau cupole, nu ar fi seamanat prea mult cu niste sani? Domnu' predicator, pune mana pe niste Freud si vezi cum ai fi putut fi studiu de caz acum ceva vreme.

Curaj in randul dinamovistilor

Smecherii de ei au scris mare MU*E STEAUA (* not included). Unde? Pe trotuarul din fata stadionului Dinamo! Pai, dragi cocalari, daca sunteti asa cutezatori, de ce nu savarsiti mareata fapta in fata la Ghencea? Ce rost are sa strigi in gradina ta ca ursul suge pu*a? Just a thought...

Săptămâna asta ascultăm...

1. Massive Attack - Teardrop
2. Catatonia - RoadRage
3. Metallica - Enter Sandman
4. Weezer - Pork and Beans
5. Vampire Weekend - Oxford Comma
6. Primal Scream - Can't go back
7. Santogold - Bitter Sweet
8. The Verve - Love is noise (*****)
9. The Kooks - Always where i need to be
10.Cage the Elephant - Ain't no Rest for the Wicked

Tot mai bine-i intre romani

Am remarcat-o de cum a urcat in metrou. Nu avea nimic special, dar era chiar in campul meu vizual. A trecut prin fata mea pentru a ajunge la bara pe care a apucat-o strans. Era de varsta mea. Putin cam prea slaba, putin cam prea fara vlaga. Cearcanele lasau sa se ghiceasca mai mult decat oboseala tipica unei zile de munca. Avea castile pe urechi si cartea in mana. Uneltele cu care, in fiecare zi, inaltam zidul dintre noi si restul lumii.
Cu o miscare usor ezitanta si-a inchis cartea si a bagat-o in geanta. M-am uitat mai bine la ea si am vazut cum i se scurge culoarea din obraji si cum se agata cu incrancenare de bara de metal. O privire aruncata in jur mi-a dezvaluit numai fete reci, nepasatoare. N-o vedeau sau nu le pasa. S-a prabusit. A cazut pe spate, iar sunetul cu care capul ei a lovit podeaua metroului mi-a provocat un nod in stomac. Nimeni nu s-a ridicat, toata lumea se uita la ea si toata lumea avea ceva de comentat, o parere de oferit. M-am ridicat s-o ajut. Am simtit cum mana barbatului din stanga mea imi incercuieste bratul :"Las-o...cine stie ce are..." Mi-am smucit bratul si am incercat s-o ajut. M-am luptat singura cu greutatea ei inerta. Am tarat-o pana la scaunul pe care statusem. Mi-au facut loc sa o asez si am incercat s-o trezim. Palme peste fata si sugestii de apa cu zahar. Cand si-a revenit m-a privit cu ochi-nspaimantati. Am intrebat-o unde merge. Am dus-o pana acasa. Tot drumul am avut in fata ochilor vagonul de metrou si animalele care nici macar nu s-au ridicat de pe scaune cand au vazut prabusindu-se o tanara de 25 de ani.

Nu am fost de fata la aceasta intamplare, ci mi-a fost povestita de o persoana direct implicata, cel mai direct implicata. Am ramas socata de indiferenta bucurestenilor, de lipsa umanitatii. Stiu ca ma plang in fiecare zi de orasul in care traim, dar nu am crezut vreodata ca oamenii sunt in stare sa te priveasca lesinand si sa aiba o singura reactie: sa se fereasca. Nici nu stiu ce sa mai spun...

Sper că au găsit răspunsurile...

Pentru că întrebările sunt doar tâmpite:


::Ţigări Fresh Feelings n-avem, tocmai s-a dat ultimul pachet. Am rămas doar cu Ţigări Deadly Cancer şi nişte Suffocating Death Slims
::Despre Dacia Solenza numai de bine,asta dacă nu vrei să o şi foloseşti
::Păi... programezi un program de montat şuviţe, la tine în casă, pe ceuri... după care (never) realizezi că devreme ce natura sau mă-ta, după caz, te-a înzestrat cu şuviţe originale, nu e musai să pui şi d-alea false...



::Păi vrei ceva? Vorbeşte cu idiotul de mai jos, ăla cu fete futute sub 20 de ani... poate vă uniţi eforturile...

Nu ştiu dacă tu eşti vinovată...

...dar am ajuns să urăsc lumina. Lumina naturală, cea a dimineţii. Ştii cum îmi petreceam primele cinşpe' minute din fiecare zi... Cu privirea ţintuită către părul tau ciufulit, răsfirat pe perna mea. Cu mâna dreaptă mângaindu-ţi obrazul, încercând să te trezesc dar în acelaşi timp să opresc orice rază de soare ce îţi va fi tulburat somnul. Acum urăsc lumina dimineţii. Tu ai dispărut printre cuvinte, zâmbetele gri ce îmi definesc realul şi ţipetele usturătoare ale unui bărbat isteric ce nu dorea să lase în trecut raţiunea pentru care se trezea, în fiecare dimineaţă. Aşa că au rămas doar bileţele aruncate într-o noptieră, două pisici cenuşii care-mi reflectă starea de spirit şi lumina dimineţii ce îmi arată la fiecare 24 de ore jumătatea goală a patului.

...dar am ajuns să nu mai doresc. Pentru că în sălbăticia faptului de a dori acel unic lucru despre care, conştiinţa îţi spune că nu îl poţi avea, am pierdut un tempo. Am rătăcit printre paşii pe care trebuia să-i urmăresc pentru a te lasă, odată şi pentru totdeauna, în urma mea. Am rătăcit pe drumul ăla despre care 'toată lumea' spune că trebuie să-l urmăreşti. Aşa că am făcut ceea ce ştiam mai bine: m-am întors după propriile-mi urme doar pentru a mă regăsii faţă în faţă cu ţipătul isteric care-ţi spunea că nu mai eşti acolo, pentru mine. Acum dorinţele se nasc prea fragede, prea sensibile în faţa uraganului ce-mi străbate ceea ce odată tu spuneai că este a beautiful mind. Acum mă 'rezum' la a-mi potoli instinctele...

...dar nu mai înţeleg muzica. Da, muzica mea, cea pe care tu o găseai înfiorător de grăitoare. Cea pe care o ascultam la 4 a.m. în bucătărie, cu căştile adânc înfipte în urechi, fumându-mi temerile. Aşa că pot merge mai departe spunând că am pierdut refrenul melodiei pe care o trăiam. Acum încerc fără succes să-l intuiesc... din versurile albe pe care tu le-ai aruncat către mine.

...dar te iubesc, pentru că nu am cuvinte atunci când vreau să vorbesc despre trecut.

Şi a fost nevoie de 4 rockeri bătrâni pentru a trezi toate cuvintele astea, chiar dacă le scriu în timp ce tu dormi, poate pentru ultima oară, acolo unde eu vreau să te găsesc în fiecare dimineaţă.

[...]

And with dust in throat I crave
Only knowledge will I save
To the game you stay a slave
Rove or wanderer
Nomad, vagabond
Call me what you will
But I'll take my time anywhere
Free to speak my mind anywhere
And I'll redefine anywhere
Anywhere I roam
Where I lay my head is home